Steaua de mare
Mentionez ca aceasta povestioara este o adaptare a unui eseu gasit pe internet. Nu-mi apartine in totalitate…
Ma plimbam intr-o dimineata, ingandurat, la marginea marii. Plaja era plina de stele de mare, aruncate pe mal de furtuna de noaptea trecuta. Erau multe, poate mii, imprastiate de-a lungul intregului tarm, iar soarele care tocmai se ridica avea sa le usuce si sa le omoare pe toate. Mi-am ridicat privirile din pamant si am observat, la cateva sute de pasi in fata mea, o fetita. Parea prinsa intr-un ritual ciudat: culegea cu atentie cate o stea de mare de pe jos, o scutura de nisip si o punea inapoi in apa. Mirat de inutilitatea gestului, i-am spus: “Sunt foarte multe stele de mare aruncate de furtuna, stii ca cele mai multe vor muri aici, pe tarm – ce rost are sa-ti irosesti timpul in felul asta? Nu cred ca poti sa faci vreo diferenta prin gestul tau…”
S-a uitat la mine, in timp ce culegea o alta stea de mare din nisip. Mi-a zambit usor, cu toata frumusetea tineretii ei pe chip, si mi-a spus: “Ai dreptate, dar daca steaua asta de mare ar putea vorbi, ti-ar spune ca, pentru ea, am facut toata diferenta din lume”. A pus usor steluta de mare in apa si s-a indepartat, absorbita de “munca” ei.
Am tacut si am pus capul in pamant. Mi-am continuat in liniste plimbarea, pastrand in suflet zambetul si bunatatea copilului pe care tocmai il intalnisem.
